Trăim zi de zi în agitatul ritm impus de viața cotidiană și rareori avem timp să medităm la scopul existenței noastre… Oare nu ne-a creat Dumnezeu cu un scop anume? Oare nu a avut El în plan ca noi să fim niște închinători?
Închinarea reprezintă o exprimare directă a scopului nostru ultim de a trăi, acela de a-L glorifica pe Dumnezeu și de a ne bucura de El pentru veșnicie. Dumnezeu numește „fii” și „fiice” „pe toți cei ce poartă Numele Meu și pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit și i-am alcătuit” (Isaia 43:6-7). Biblia ne transmite un mesaj clar în acest sens: Dumnezeu ne-a creat pentru a-L glorifica, pentru a ne închina Lui. Facem noi asta?
Închinarea este răspunsul pe care un credincios îl aduce Lui Dumnezeu pentru ceea ce este El și pentru ceea ce face El în viața lui. Termenul închinare este aplicat la întreaga viață creștină. Se spune pe bună dreptate că totul în viața noastră ar trebui să fie un act de închinare, pentru că prin toate faptele noastre ar trebui să-L glorificăm pe Dumnezeu. Nu poți să nu faci asta atunci când conștientizezi Cine este Dumnezeu și ce lucruri mari a făcut pentru tine.
Modalitatea prin care îi oferi un răspuns lui Dumnezeu este ceva personal și nu ar trebui să ne limităm la ceea ce este numit de teologi „închinare corporativă” sau „închinare comună”. Timpul în care ne strângem împreună ca și comunitate locală, ca și trup al lui Hristos, nu trebuie să fie singurul moment în care ne închinăm înaintea lui Dumnezeu. El așteaptă mult mai mult de la mine ca și copil al Său. Un Dumnezeu care se gândește la mine și la tine în fiecare clipă nu va fi niciodată mulțumit cu „ora de rugăciune”, cu „timpul de laudă și închinare” sau cu „seara de worship”. Dacă închinarea noastră se oprește când auzim cuvintele „suntem liberi cu harul și pacea Domnului” sau când plecăm de la biserică, nu este suficient! Dumnezeu așteaptă ca fiecare să avem o viață de închinător.
Pe lângă închinarea comună pe care Dumnezeu a gândit-o ca un context în care să ne apropiem de El și în care El să se apropie de noi (vezi Iacov 4:8), ne-a lăsat posibilitatea de a ne închina și în modul „privat”. Fiecare avem posibilitatea și harul de a ne închina personal înaintea lui Dumnezeu. Sub noul legământ, fiecare avem privilegiul uimitor de a intra direct în Locul Preasfânt: „Prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19). Isus a fost atent să ne lase învățătura aceasta a închinării personale. Dacă te uiți de exemplu la învățătura lui Isus despre rugăciune, Îl găsești pe Mântuitor vorbind și practicând rugăciunea atât la întâlnirile cu alți oameni, cât și într-un mod personal. Isus s-a rugat de multe ori singur, departe de ceilalți, și ne-a spus și nouă să facem același lucru: „Când te rogi, intră în odăița ta, încuieți ușa și roagă-te Tatălui Tău, care este în ascuns” (Matei 6:6).
Închinarea nu trebuie să fie limitată nici în ceea ce privește forma. Dacă „închinare” înseamnă nu doar o activitate comună ci și o atitudine personală, atunci închinarea nu se va opri la rugăciune, cântare sau citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Orice acțiune, faptă sau chiar atitudine, poate fi un act al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Romani 12:1 spune: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” Pavel întrebuințează pentru cuvântul „slujbă”, grecescul latreia pentru a exprima o activitate de închinare. Această „slujbă” este activitatea de slujire a lui Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi, ca răspuns la ceea ce reprezintă El pentru noi; în acest sens El este Cel ce ne-a reînnoit și transformat viața. Acest aspect al conceptului de închinare presupune un stil de viață personal care aduce laudă și cinstire lui Dumnezeu. Un mod de viață care să dovedească însușirea adevărului că orice atitudine personală trebuie să fie o jertfă de închinare; că fiecare faptă, vorbă sau gând personal trebuie să-L onoreze pe Dumnezeu.
Nu este ușor să ajungi un astfel de închinător… Însă acesta este „locul” în care Dumnezeu vrea să ne vadă! Pentru a ajunge la acest nivel de închinare zilnică este nevoie să ne însușim foarte clar calitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci vom fi în stare să trăim în ascultare de El și orice gând, atitudine, faptă, acțiune sau proiect să le aducem înaintea lui Dumnezeu ca un act al închinării.
O viață de închinător implică de asemenea înțelegerea și trăirea a ceea ce Isus a spus în Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” Adevărata închinare implică nu numai trupurile noastre, ci și duhul nostru, aspectul imaterial al existenței noastre, pentru că închinarea este o lucrare spirituală. Maria a știut să se închine în felul acesta când a exclamat: „Sufletul meu mărește pe Domnul și mi se bucură duhul, în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:46-47). O astfel de închinare nu este opțională, Isus spunea că trebuie să ne închinăm în modul acesta.
Când începem să îl vedem pe Dumnezeu așa cum este, iar apoi răspundem prezenței Lui în viața noastră, se așterne peste noi o atitudine de închinare. Aceasta așteaptă Dumnezeu să facem; și nu o dată pe zi, nu de trei ori pe săptămână… În fiecare zi, tot timpul. Să privim totul din perspectiva unor copii ai lui Dumnezeu, să-L vedem pe El în toate lucrurile și să acționăm în consecință! Să nu tânjim doar după „un timp fain de închinare”… ci să ne dorim să-I oferim lui Dumnezeu o viață întreagă închinată Lui!
Mă rog ca Dumnezeu să folosească gândurile mele pentru a schimba ceva în viața ta de închinare. Dorința mea este ca El să ne ajute să „ținem ritmul” și să îi închinăm vieți curate! Să ne rugăm, să Îi cântăm, să citim Cuvântul Lui, să slujim… și când toate acestea se opresc, închinarea noastră să continue cu gânduri, atitutidini, cuvinte și fapte închinate Lui!
