Inima mea era aşezată înaintea Maestrului Olar. Păcatul şi suferinţa o ruinaseră şi o pătaseră. Era nefolositoare şi nu mai putea primi revărsarea dragostei Sale, căci avea prea multe spărturi. Acestea se iviseră pe când lutul era încă moale, fiindcă durerea o biciuise cu un bici nemilos şi-i lăsase multe urme de lovituri şi cicatrici. Era cenuşie, lipsită de strălucire şi respingătoare… nefolositoare.
Stăpânul plângea căci ştia ce trebuie să facă. Trebuia să-mi zdrobeasca inima în bucăţi fără număr înainte
să-I fie de vreun folos. Ridică ciocanul împrejurărilor şi-i îngădui loviturii dureroase să-mi zdrobească inima... Din nou şi din nou făcu acelaşi lucru până când inima mi-a ajuns numai ţărână... fără viaţă şi nemişcată. Suspină, şi un şir de lacrimi alunecaseră pe obrajii Săi.
Mă privi în ochi, şi cu blândeţe îmi spuse... „Fii curajos, copilul Meu. Nu am terminat încă. Suferinţa pe care o înduri, îţi va face bine în cele din urmă. Eu am un scop în tot ceea ce fac”.
Şirul de lacrimi care a curs din ochii Săi a căzut ca nişte picuri de ploaie peste ruinele inimii mele. Şi pe măsură ce Stăpânul o modela, inima mea devenea din nou un bulgăre de lut moale şi prelucrabil. A ajuns încă odată folositoare, a căpătat viaţă şi a dobândit un nou rost.
Stăteam şi priveam cu deplină uimire când Stăpânul modela un nou vas din lutul inimii mele. Nu ştiusem că poate face aceasta. Vasul nu avea forma celui original, dar de data acesta, în loc să fie distrus de durere, l-a prelucrat în mod minunat cu amprenta dragostei Sale. El mai are încă mult de lucrat la inima mea, dar ştiu sigur că nici o inimă nu poate fi atât de zdrobită încât Stăpânul să n-o poată transforma într-o frumoasă capodoperă a iubirii Sale...
Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu