Trece si suferinta mea!?

Angoasă. Solitudine. Sfârșeală. Acestea sunt câteva din cuvintele ce reprezintă acea stare ce te face să nu-ți mai dorești viața, să te târăști de pe-o zi pe alta fără sens, doar așteptând ceva și nimic. Dimineața dorești să vină noaptea, iar noaptea îți dorești dimineața. Te îmbraci doar în negru pentru că nu mai simți nici o atracție pentru culori, și pentru că vrei să ridici un zid între tine și lume, crezi că negrul te ajută. Îți e indiferent dacă mănânci ciocolată sau răbdări prăjite...gustul e același. Zilele ți le petreci în sala de lectură, crezând că între cărți îți trece veleatul mai ușor (sau pentru că pur și simplu acolo ești lăsat în pace), iar nopțile, hoinărind pe străzi, pentru că de la farmacie nu au vrut să-ți dea somnifer și somnul nu vine altfel. Să te gândești la pericolul din stradă? Dar ce ți se poate întâmpla? Nu-ți pot lua decât viața, pe care nu dai doi bani acum. Se mai întâmplă uneori să obosești de la atâta umblat și atunci te oprești pe o bordură să îți tragi sufletul (deși nu te prea gândești nici la el). Începi să simți prezența lacrimilor (cine știe de când sunt acolo...) dar le tratezi cu indiferență, cum faci și cu bețivii care se opresc să te privească mirați.

Îți par ambetante până și pasiunile tale. Orga stă plină de praf într-un colț, Dostoievski mai apucă să fie răsfoit de mâinile tale, dar nu se bucură nicidecum de atenția de altădată; apusul nu-ți mai trezește beatitudinea, ci sporește senzația de sfârșeală ce te paralizează cu o lentoare metodică; copiii de pe stradă îți par acum doar niște umbre mute. Nimic nu-ți mai poate trezi vreo urmă de entuziasm...vrei doar să fii lăsat în pace, să îți porți acel desfrâu de suferință ”cu demnitate”. Dar ce te-a adus în această stare mizerabilă? Nu știi că sunt atâția oameni la oncologie, atâția fără adăpost, atâția săraci și copii lăsați singuri? Nu! Nu îți pasă de nimic acum. Suferința ta e cea mai mare. Și te complaci în ea, o lași să te distrugă și nu vrei să-ți revii, exact cum spune Umberto Eco: ”...boală în care cine e bonav nu vrea să se vindece, și cine e cuprins de ea nu vrea să-și revină.”

După ce te complaci așa în suferință o bucată de vreme, rațiunea ți se trezește din amorțeală încetul cu încetul, și încep să se certe în mintea ta  gânduri și întrebări de toate culorile, cu o lovacitate asurzitoare: ”Dacă totuși ar mai exista o șansă pentru mine? Nu, e imposibil. Dacă aș primi cadou o viață nou-nouță, ce aș face cu ea? Ai risipi-o la fel, doar ești bleg. Dacă aș putea da timpul înapoi?”.

           Continui să te învinovățești, reproșându-ți mereu că doar din vina ta s-a întâmplat totul, că ești un nenorocit, că nu meriți o nouă șansă, că Dumnezeu s-a plictisit de tine, că nici măcar nu îți mai poți permite să îi ceri iertare tu care L-ai ignorat și L-ai jignit atâta timp...și tot așa, refuzi să te ierți pe tine pentru că ai fost prea slab, pentru că ai prea crezut în ”animus și anima”, pentru că ai  gândit că există perfecțiune pe pământ...  Dar trece și perioada asta. Cum? Nu știu! Pur și simplu te trezești într-o dimineață și îți dai seama că nu te mai doare, că nu îți mai pasă de trecut, că vrei să trăiești din nou. Te inundă apoi o bucurie inefabilă și simți că renaști ca și natura primăvara. Realizezi că tu nu ai făcut nimic, că tu doar ai vrut să mori, dar în loc de asta te trezești fericit, te îmbraci colorat și țopăi ca un copilaș, ca și cum suferința nu a existat niciodată. Îți dai seama de toate astea și începi să plângi, văzându-L pe Cel care e lângă tine acum, bucurându-se  de fericirea ta, pe Cel care a fost lângă tine și când plângeai în întuneric... Oricât încerci, nu poți înțelege cum te iubește atât de mult pe tine care L-ai trădat. Nu înțelegi cum poate, dar simți acea dragoste fără margini. Nu ai vrea decât să Îi poți arăta cât de rău îți pare și să îți poți cumva răscumpara vina, dar nu poți, și tocmai aici vezi dragostea Lui pe care te chinui să o înțelegi și cu inima, și cu rațiunea, dar te pierzi; vezi că ești limitat și o lași baltă. Nu poți decât să plângi...

         Dar pentru că ai orgoliul tău, te tot chinui să faci ceva pentru El, să Îi arăți cumva că Îl iubești; te chinui să îți produci dragostea aceea, când auzi cevace seamănă a supra-eu:  ”Prostuțule! Nu ești capabil să iubești singur! Tu poți iubi doar prin El, poți fi ceva doar fiind nimic. Tu nu trebuie decât să Îl lași să facă ce vrea cu tine.” Am decis să ascult de acest gând. Mă voi lăsa 100% în mâna Lui, să mă modeleze cum vrea, să facă ce vrea cu mine. Nu mă mai împiedică nimic. Acum încep totul de la 0. Îl voi lăsa să iubească prin mine, să facă ce vrea cu viața mea. Eu am făcut tot ce am știut și nu am reușit decât să gafez. El se vadescurca mai bine, cu siguranță. Nu mai vreau viață fără El!  Dragostea mea pentru Dostoievski, Jung, Wurmbrand  nu era decât o mare admirație pentru înțelepciunea lor pe care o aveau de la Dumnezeu...ce admir atât de mult la ei nu e decât o părticică din cel mai mare Geniu. Cum să te fascineze ucenicul când Îl poți vedea pe maestru? Cum să iubești un geniu amărât ca Einstein când îl poți adora pe cel mai mare Geniu din univers? Am decis să apreciez în continuare „geniile mele”, dar să iubesc cu tot ce sunt Marele Geniu.

Articol scris de Delia Moldovan

..::11.09.2013::..

Cânt și eu pentru că muzica e pe val!

Încă de mic visez să cânt! Să cânt așa încât ceilalți să zică „Wow!”, să li se ridice părul pe mâini, să simtă fluturi în stomac sau să plângă instant. Dar trebuie să recunosc: eu nu pot cânta; nu atât de bine încât să-i surprind pe alții.

Am încercat de multe ori să dezvolt partea asta și uneori încă visez că într-o zi voi cânta superb (măcar o piesă, undeva, cu cineva)... Poate așa de bine cum am făcut azi. Azi-dimineață am avut onoarea să cânt cu Martin Smith!!! (super) Am cântat un duet și l-am însoțit și cu o prezență scenică pe care nu o descriu aici pentru că mă împiedică orgoliul... :) Da, să nu uit să vă spun unde am cântat. Eu eram acasă și Martin în căștile mele!!! De multe ori când sunt singur în mașină cânt mai tare decât casetofonul și am așa un sentiment de... împlinire! Sunt fericit! Fericit că nu mă aude nimeni! :)

E greu să cânți bine. De-asta îi admir foarte mult pe cei care fac muzică de calitate. Îmi plac Leeland, Jesus Culture, Chris Tomlin, Laura Story, Aaron Shust, Tim Hughes, prietenul Martin Smith, Desperation Band, Trupa PAS, Decean, Revers și alții.

Citind din Psalmi (sper că nu te oprești aici din citit, doar penru că începe partea teologică; vei pierde esențialul) observ repede că muzica este o temă destul de prezentă. Mi se pare că de fiecare dată când Dumnezeu făcea ceva minunat, oamenii Lui se opreau, luau penița de scris în mână și scriau un cântec despre ceea ce se întâmplase. Dacă ești un muzician, toate aceste lucruri despre cântecele psalmilor probabil că îți sunt familiare. Dar chiar dacă ești doar un „aș vrea să fiu-muzician” (la fel ca și mine), David vrea să-ți transmită un mesaj legat de muzică prin psalmii lui.

Uită-te de exemplu la Psalmul 40:3 „Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut, și s-au încrezut în Domnul.” David vorbește aici despre a cânta o cântare nouă cu vocea noastră. Dar el vorbește și despre a cânta un cântec nou cu viața noastră! Motivul? Pentru ca ceilalți să vadă în viața noatră ce a făcut Dumnezeu, să se teamă, și să se încreadă în El! Pe scurt: să vadă, să dorească să-L cunoască, și să creadă în El!

Cum crezi că ai putea cânta un cântec nou luna aceasta? Ce zici despre a începe cu o atitudine mereu pozitivă care să-L glorifice pe Dumnezeu? El vede și cunoaște totul, nu doar comportamentul exterior pe care ceilalți îl observă. Ce spui despre răbdare? Tu cât de bine cânți în gama asta? Manifestarea dragostei față de ceilalți? Iertarea celor care ți-au greșit? Sau am putea începe cu un cântec mai ritmic mărturisind despre măreția și puterea lui Dumnezeu!

Dumnezeu ascultă... du-te și compune un cântec nou pentru El! Apoi cântă-l cum poți tu mai bine: cu vocea ta și cu viața ta!

 „Cântați Domnului o cântare nouă, căci El a făcut mari minuni!” Psalmul 98:1

Neluțu Mureșan (Sorin)

Material updatat 7.09.2013 
Credit Foto: www.reportajerusu.com

100% inchinare

          Trăim zi de zi în agitatul ritm impus de viața cotidiană și rareori avem timp să medităm la scopul existenței noastre... Oare nu ne-a creat Dumnezeu cu un scop anume? Oare nu a avut El în plan ca noi să fim niște închinători?

          Închinarea reprezintă o exprimare directă a scopului nostru ultim de a trăi, acela de a-L glorifica pe Dumnezeu și de a ne bucura de El pentru veșnicie. Dumnezeu numește „fii” și „fiice” „pe toți cei ce poartă Numele Meu și pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit și i-am alcătuit” (Isaia 43:6-7). Biblia ne transmite un mesaj clar în acest sens: Dumnezeu ne-a creat pentru ca să-L glorificăm, pentru ca să ne închinăm Lui. Facem noi asta?

Închinarea este răspunsul pe care un credincios îl aduce Lui Dumnezeu pentru ceea ce este El și pentru ceea ce face El în viața lui. Termenul închinare este aplicat la întreaga viață creștină. Se spune pe bună dreptate că totul în viața noastră ar trebui să fie un act de închinare, pentru că prin toate faptele noastre ar trebui să-L glorificăm pe Dumnezeu. Nu poți să nu faci asta atunci când conștientizezi Cine este Dumnezeu și ce lucruri mari a făcut pentru tine.

Modalitatea prin care îi oferi un răspuns lui Dumnezeu este ceva personal și nu ar trebui să ne limităm la ceea ce este numit de teologi „închinare corporativă” sau „închinare comună”. Timpul în care ne strângem împreună ca și comunitate locală, ca și trup al lui Hristos, nu trebuie să fie singurul moment în care ne închinăm înaintea lui Dumnezeu. El așteaptă mult mai mult de la mine ca și copil al Său. Un Dumnezeu care se gândește la mine și la tine în fiecare clipă nu o să fie niciodată mulțumit cu „ora de rugăciune”, cu „timpul de laudă și închinare” sau cu „seara de worship”. Dacă închinarea noastră se oprește când auzim cuvintele „suntem liberi cu harul și pacea Domnului” sau când plecăm de la biserică, nu ajunge! Dumnezeu așteaptă ca fiecare să avem o viață de închinător.

Pe lângă închinarea comună pe care Dumnezeu a gândit-o ca un context în care să ne apropiem de El și în care El să se apropie de noi (vezi Iacov 4:8), El ne-a lăsat posibilitatea de a ne închina și în modul „privat”. Fiecare  avem posibilitatea și harul de a ne închina personal înaintea lui Dumnezeu. Sub noul legământ, fiecare avem privilegiul uimitor de a intra direct în Locul Preasfânt: „Prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19).

          Isus a fost atent să ne lase învățătura aceasta a închinării personale. Dacă te uiți de exemplu la învățătura lui Isus despre rugăciune, Îl găsești pe Mântuitor vorbind și practicând rugăciunea atât la întâlnirile cu alți oameni, cât și într-un mod personal. Isus s-a rugat de multe ori singur, departe de ceilalți, și ne-a spus și nouă să facem același lucru: „Când te rogi, intră în odăița ta, încuieți ușa și roagă-te Tatălui Tău, care este în ascuns” (Matei 6:6).

          Închinarea nu trebuie să fie limitată nici în ceea ce privește formele ei. Dacă „închinare” înseamnă nu doar o activitate comună ci și o atitudine personală, atunci închinarea nu se va opri la rugăciune, cântare sau citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Orice acțiune, faptă sau chiar atitudine, poate fi un act al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Romani 12:1 spune: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” Pavel întrebuințează pentru cuvântul „slujbă”, grecescul latreia pentru a exprima o activitate de închinare. Această „slujbă” este activitatea de slujire a lui Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi, ca răspuns la ceea ce reprezintă El pentru noi; în acest sens El este Cel ce ne-a reînnoit și transformat viața. Acest aspect al conceptului de închinare presupune un stil de viață personal care aduce laudă și cinstire lui Dumnezeu. Un mod de viață care să dovedească însușirea adevărului că orice atitudine personală trebuie să fie o jertfă de închinare; că fiecare faptă, vorbă sau gând personal trbuie să-L onoreze pe Dumnezeu.

          Nu este ușor să ajungi un astfel de închinător... Însă acesta este „locul” în care Dumnezeu vrea să ne vadă! Pentru a ajunge la acest nivel de închinare zilnică este nevoie să ne însușim foarte clar calitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci vom fi în stare să trăim în ascultare de El și orice gând, atitudine, faptă, acțiune sau proiect să le aducem înaintea lui Dumnezeu ca un act al închinării.

          O viață de închinător implică de asemenea înțelegerea și trăirea a ceea ce Isus a spus în Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” Adevărata închinare implică nu numai trupurile noastre, ci și duhul nostru, aspectul imaterial al existenței noastre, pentru că închinarea este o lucrare spirituală. Maria a știut să se închine în felul acesta când a exclamat: „Sufletul meu mărește pe Domnul și mi se bucură duhul, în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:46-47). O astfel de închinare nu este opțională, Isus spunea că trebuie să ne închinăm în modul acesta.

Când începem să îl vedem pe Dumnezeu așa cum este, iar apoi răspundem prezenței Lui în viața noastră, se așterne parcă peste noi o atitudine de închinare. Aceasta așteaptă Dumnezeu să facem; și nu odată pe zi, nu de trei ori pe săptămână... În fiecare zi, în tot timpul. Să privim totul din perspectiva unor copii ai lui Dumnezeu, să-L vedem pe El în toate lucrurile și să acționăm în consecință. Să nu tânjim doar după „un timp fain de închinare”... ci să ne dorim să-I oferim lui Dumnezeu o viață întreagă închinată Lui!

Mă rog ca Dumnezeu să folosească gândurile mele pentru a schimba ceva în viața ta de închinare. Dorința mea este ca El să ne ajute să „ținem ritmul” și să îi închinăm vieți curate! Să ne rugăm, să Îi cântăm, să citim Cuvântul Lui, să slujim... și când toate acestea se opresc, închinarea noastră să continue cu gânduri, atitutidini, cuvinte și fapte închinate Lui! Dumnezeu să te binecuvinteze!

..::Neluțu Mureșan::..