De ce nu se intorc

Am dorit uneori ca Dumnezeu să lase măcar pe unul dintre creştini să vină înapoi de dincolo, să-mi spună ce mă aşteaptă după moarte. Dar o povestire pe care am putea s-o numim parabola gândacilor de apă, ne va ajuta să înţelegem, cel puţin în parte, de ce Dumnezeu nu ne împlineşte această dorinţă.

O colonie de gândaci mici de apă ce trăia într-un eleşteu, a observat că din când în când unul dintre ei care se urcă pe lujerul unei frunze de nufăr se făcea nevăzut. Astfel, au fost cu toţii de acord că dacă acest lucru se va mai repeta cu unul din ei, se va întoarce să le spună celorlalţi despre călătoria aceea.

Într-o zi, unul dintre gândaci s-a trezit urcând lujerul unui nufăr şi s-a căţărat pe frunza ce plutea pe apă. Adormise la căldura binefăcătoare a soarelui; când s-a trezit şi s-a întins s-a speriat de trosnetul coajei care-i fusese veşmântul până în clipa aceea şi care tocmai îi cădea. I s-a părut că este mai mare acum, mai curat, şi mai liber decât oricând până atunci. Desfăşurându-şi aripile, şi-a luat zborul său de minunată libelulă verde. Deodată şi-a adus aminte de promisiunea făcută. Dar şi-a dat seama de ce nici unul din ceilalţi semeni de-ai săi nu s-au mai întors niciodată. Nu se mai putea întoarce să spună prietenilor săi la ce să se aştepte deoarece acum nu mai făcea parte din lumea lor. Apoi, într-o zi, şi ei vor experimenta această libertate minunată de care el se bucură acum.

În mod natural, ezităm să ne gândim la misterul morţii. Dar nu trebuie să ne fie frică. Şi nici nu avem nevoie de vreun mesaj din partea celor dragi plecaţi dintre noi. Dumnezeu ne-a spus tot ce avem nevoie ca să ştim. Aşadar, haideţi să “umblăm prin credinţă” şi să aşteptăm cu speranţă.

Credinţa vede dincolo de întunericul pământesc strălucirea locurilor cereşti.