Angoasă. Solitudine. Sfârșeală. Acestea sunt câteva din
cuvintele ce reprezintă acea stare ce te face să nu-ți mai dorești viața, să te
târăști de pe-o zi pe alta fără sens, doar așteptând ceva și nimic. Dimineața
dorești să vină noaptea, iar noaptea îți dorești dimineața. Te îmbraci doar în
negru pentru că nu mai simți nici o atracție pentru culori, și pentru că vrei
să ridici un zid între tine și lume, crezi că negrul te ajută. Îți e indiferent
dacă mănânci ciocolată sau răbdări prăjite...gustul e același. Zilele ți le
petreci în sala de lectură, crezând că între cărți îți trece veleatul mai ușor
(sau pentru că pur și simplu acolo ești lăsat în pace), iar nopțile, hoinărind
pe străzi, pentru că de la farmacie nu au vrut să-ți dea somnifer și somnul nu
vine altfel. Să te gândești la pericolul din stradă? Dar ce ți se poate
întâmpla? Nu-ți pot lua decât viața, pe care nu dai doi bani acum. Se mai
întâmplă uneori să obosești de la atâta umblat și atunci te oprești pe o
bordură să îți tragi sufletul (deși nu te prea gândești nici la el). Începi să
simți prezența lacrimilor (cine știe de când sunt acolo...) dar le tratezi cu
indiferență, cum faci și cu bețivii care se opresc să te privească mirați.
Îți par
ambetante până și pasiunile tale. Orga stă plină de praf într-un colț,
Dostoievski mai apucă să fie răsfoit de mâinile tale, dar nu se bucură
nicidecum de atenția de altădată; apusul nu-ți mai trezește beatitudinea, ci
sporește senzația de sfârșeală ce te paralizează cu o lentoare metodică; copiii
de pe stradă îți par acum doar niște umbre mute. Nimic nu-ți mai poate trezi
vreo urmă de entuziasm...vrei doar să fii lăsat în pace, să îți porți acel
desfrâu de suferință ”cu demnitate”. Dar ce te-a adus în această stare mizerabilă?
Nu știi că sunt atâția oameni la oncologie, atâția fără adăpost, atâția săraci
și copii lăsați singuri? Nu! Nu îți pasă de nimic acum. Suferința ta e cea mai
mare. Și te complaci în ea, o lași să te distrugă și nu vrei să-ți revii, exact
cum spune Umberto Eco: ”...boală în care cine e bonav nu vrea să se vindece, și
cine e cuprins de ea nu vrea să-și revină.”
După ce te complaci așa în suferință
o bucată de vreme, rațiunea ți se trezește din amorțeală încetul cu încetul, și
încep să se certe în mintea ta gânduri
și întrebări de toate culorile, cu o lovacitate asurzitoare: ”Dacă totuși ar
mai exista o șansă pentru mine? Nu, e imposibil. Dacă aș primi cadou o viață
nou-nouță, ce aș face cu ea? Ai risipi-o la fel, doar ești bleg. Dacă aș putea
da timpul înapoi?”.
Continui să te învinovățești,
reproșându-ți mereu că doar din vina ta s-a întâmplat totul, că ești un
nenorocit, că nu meriți o nouă șansă, că Dumnezeu s-a plictisit de tine, că
nici măcar nu îți mai poți permite să îi ceri iertare tu care L-ai ignorat și
L-ai jignit atâta timp...și tot așa, refuzi să te ierți pe tine pentru că ai
fost prea slab, pentru că ai prea crezut în ”animus și anima”, pentru că
ai gândit că există perfecțiune pe
pământ... Dar trece și perioada asta.
Cum? Nu știu! Pur și simplu te trezești într-o dimineață și îți dai seama că nu
te mai doare, că nu îți mai pasă de trecut, că vrei să trăiești din nou. Te
inundă apoi o bucurie inefabilă și simți că renaști ca și natura primăvara. Realizezi
că tu nu ai făcut nimic, că tu doar ai vrut să mori, dar în loc de asta te
trezești fericit, te îmbraci colorat și țopăi ca un copilaș, ca și cum suferința
nu a existat niciodată. Îți dai seama de toate astea și începi să plângi,
văzându-L pe Cel care e lângă tine acum, bucurându-se de fericirea ta, pe Cel care a fost lângă
tine și când plângeai în întuneric... Oricât încerci, nu poți înțelege cum te
iubește atât de mult pe tine care L-ai trădat. Nu înțelegi cum poate, dar simți
acea dragoste fără margini. Nu ai vrea decât să Îi poți arăta cât de rău îți
pare și să îți poți cumva răscumpara vina, dar nu poți, și tocmai aici vezi
dragostea Lui pe care te chinui să o înțelegi și cu inima, și cu rațiunea, dar
te pierzi; vezi că ești limitat și o lași baltă. Nu poți decât să plângi...
Dar
pentru că ai orgoliul tău, te tot chinui să faci ceva pentru El, să Îi arăți
cumva că Îl iubești; te chinui să îți produci dragostea aceea, când auzi cevace
seamănă a supra-eu: ”Prostuțule! Nu ești
capabil să iubești singur! Tu poți iubi doar prin El, poți fi ceva doar fiind
nimic. Tu nu trebuie decât să Îl lași să facă ce vrea cu tine.” Am decis să
ascult de acest gând. Mă voi lăsa 100% în mâna Lui, să mă modeleze cum vrea, să
facă ce vrea cu mine. Nu mă mai împiedică nimic. Acum încep totul de la 0. Îl
voi lăsa să iubească prin mine, să facă ce vrea cu viața mea. Eu am făcut tot
ce am știut și nu am reușit decât să gafez. El se vadescurca mai bine, cu
siguranță. Nu mai vreau viață fără El!
Dragostea mea pentru Dostoievski, Jung, Wurmbrand nu era decât o mare admirație pentru
înțelepciunea lor pe care o aveau de la Dumnezeu...ce admir atât de mult la ei
nu e decât o părticică din cel mai mare Geniu. Cum să te fascineze ucenicul
când Îl poți vedea pe maestru? Cum să iubești un geniu amărât ca Einstein când
îl poți adora pe cel mai mare Geniu din univers? Am decis să apreciez în
continuare „geniile mele”, dar să iubesc cu tot ce sunt Marele Geniu.
Articol scris de Delia Moldovan
..::11.09.2013::..
